Cele 14 cuvinte ale omului alb

În ultra-mega-super cunoscutul videoclip al piesei “Plec pe Marte”, colaborare între Smailii şi Chelu’, cel din urmă poate fi observat purtând un tricou pe care scrie “White and Proud” şi, imediat sub, numărul 14. Majoritatea probabil ştiţi deja despre ce este vorba, rromii au mers la OPC sau CNA, cum i-o zice, pentru a reclama atitudinea discriminatorie a Chelului. Aceste este răspunsul lui Chelu.

Chelu, un tip care am impresia că este supraevaluat atât de cei care se cred deştepţi, cât şi de proştii sadea, spune că nu este nimic rău în a fi naţionalist, că el e mândru că e alb. Boooon, toate bune şi frumoase, nu scrie niciunde că a fi mândru că eşti alb te face rasist. Problema e cu acel paişpe de pe tricou care te face ceva mai mult decât naţionalist, te face naţionalist alb. Dacă aţi auzit de separatism şi supremaţia albă şi ştiţi că sunt ceva naşpa, ei bine, aflaţi că acestea sunt sub-diviziuni ale naţionalismului alb. Ok, şi ce treabă are are 14 cu naţionalismul alb?

David Lane a fost un lider şi un adept al naţionalismului alb şi membru fondator al unei unităţi a Ku Klux Klanului. V-am atras atenţia? Dacă nu ştiţi ce e KKK, părăsiţi incinta. În 1983, David Lane a fost unul dintre cei 9 membrii fondatori ai “Ordinului”, un grup care îşi propune să “aducă victorie totală rasei Ariane”. În 1984, 3 membrii ai Ordinului au împuşcat şi omorât o gazdă de talk-show, Alan Berg, evreu. Evident, Lane a sfârşit în închisoare. De-a lungul vieţii sale, el a declarat că viziunea sa poate fi rezumată în 14 cuvinte: “We must secure the existence of our people and a future for White children” (Trebuie să asigurăm existenţa oamenilor noştrii şi un viitor pentru copiii albi) “because the beauty of the White Aryan woman must not perish from the earth” (pentru că frumuseţea femeilor ariene nu trebuie să piară de pe pământ). Cum era şi normal, cele 14 cuvinte au fost alăturate crezurilor supremaţiei albe, însăşi cuvintele lui David Lane devenind un fel de crez mai mic. Mai târziu a scris şi un manifest cunoscut sub numele de “Cele 88 precepte” care se vrea un ghid pentru “asigurarea, protejarea, prezervarea şi stabilirea unei societăţi albe”.

Acum că am lămurit dilema numărului 14, vă întreb: care era probabilitatea ca Chelu’ să îmbrace un tricou pe care să scrie White and Proud pentru că e mândru că e alb şi cifra 14 pentru că vrea să facă 14 copii sau pentru că pe 14 e ziua lui? Să fim serioşi. Dacă daţi un search pe Google cu “white and proud 14”, aproape toate afişările îi sar în apărare Chelului, că ţiganii s-au inflamat degeaba, că e doar gargară. Dar nu e aşa! Mesajul de pe tricoul Chelului a fost pus acolo ştiind bine ce semnifică şi este profund jignitor, nu numai pentru ţigani, dar şi pentru orice altă rasă în afară de cea ariană. Dacă printr-o minune Chelu chiar nu a ştiut semnificaţia numărului 14, atunci e mai prost decât pare la prima vedere. Aşa că degeaba s-au ofuscat suporterii Chelului acuzând raportorii de gândire limitată, de data asta idolul lor a dat-o-n bară urât de tot.

So dance, cracker, dance!

I like sugar, and I like tea
But I don’t like niggers…no siree!
There’s two known things that’ll make me puke
And that’s a hog eatin’ slop, and a big, black spook!

Sunteți invitații mei!

E liniște. Chiar e liniște. Dar încă nu sunt sigur că pot aprinde lumina. Dacă însă nu s-a oprit de tot? Dacă doar au dat mai încet pentru a mă atrage să deschid geamul? Nu, riscul nu e o opțiune. Dar pot să arunc un ochi.
Las genunchii să-mi alunece de la piept, îmi dau seama că am picioarele amorțite. Pun palma dreaptă jos, mă sprijin și dau să mă ridic din colțul în care mi-am petrecut cea mai mare parte a nopții. Reușesc mai ușor decât bănuiam. Dacă aș fi fost la orele de educație fizică poate mi-aș fi adus aminte de cum se face pasul piticului. Mă mulțumesc doar să stau aplecat și mă îndrept spre geam. Mă prind cu mâinile de pervaz, sângele îmi inundă buricele degetelor în efortul de a mă ridica atât cât să văd afară. Chiar e liniște. Slavă Domnului!
Nici nu mai știu cum a început totul. Ba da. Dormeam. Era ora 20, cred. M-am trezit din cauza unui zgomot constant, neîntrerupt, cred că încerca să fie o melodie. Am început să mă foiesc, am încercat din răsputeri să țin de somn, să-l trag înapoi, mi-am înfipt degetele atât de tare în el încât nu am sesizat că am rămas cu pielea lui sub unghii. N-a vrut! În clipa în care și ultima fărâmă de somn a dispărut, am deschis ochii. Brusc. Atât de brusc încât au trecut 2 minute până să-mi pot trage pleoapele înapoi pentru a-mi limpezi orbitele. Mi-am dat seama ce se întâmplă. E acea perioadă din an.
Am sărit din pat și m-am îndreptat spre geam. L-am trântit cu putere și am rămas cu mâna pe mânerul din termopan. Șocat de ceea ce vedeam. Am avut dreptate. E acea perioadă din an. Pe strada din fața-mi, sute de oameni se aflau într-un continuu flux și reflux. Unii veneau, alții plecau. Cei care veneau erau veseli. Cei care plecau erau și mai veseli…aparent. Acel zgomot de mai devreme încă răsună în ciuda geamului dublu ce ne desparte. L-am și recunoscut: pușca și cureua lată. O lacrimă mi-a traversat fruntea în timp ce încercam să mă spânzur de… De ce pușca și cureaua lată?
Câteva ore mai târziu tot Severinul pare a fi în extaz. Extaz pe care și-l manifestă pe strada din fața geamului meu. Aceiași oameni care se plimbă de colo-colo, numai că de data asta au fluiere. Fluiere din alea de găseam în pungile cu pufuleți când eram mic. Toată lumea are fluiere. Și toată lumea fluieră. De ce? De ce fluieră toată lumea? Simt mințile cum îmi alunecă prin toate orificiile capului. O să ajung și eu să fluier. Trebuie să mă păstrez cu firea.
Orele trec, fluierele se întețesc, iar oamenii sunt înlocuiți de niște ființe cu corpuri gelatinoase. Pușca și cureaua lată le reamintește tuturor ce au fost odată. Se ciocnesc unii de alții, se înjură apoi se pupă. Ratații ce îi poți vedea zi de zi la birt sunt treptat înlocuiți de ratații mai tineri, jmecherii, pulifricii, gongoii. Ăștia niciodată nu se îmbată. Ei sunt doar…jmenari. Ființele de sex feminin încep să dispară din peisaj. Singurele rămase sunt niște baragladine care speră să scape de statutul de NF în noaptea asta. Se aud afară: sticle sparte, urlete, înjurături, amenințări, declarații de dragoste “fă, astă sară ejti a mea”, răgăituri, bășini, scutere, atv-uri, scârțăituri de roți, parbrize sparte, coaste rupte și pușca lată. Ah, și din când în când, niște girofaruri roș-albastre îmi inundă camera, împreună cu un pârț de ăla polițienesc, dacă știți cum fac mașinile când vor să-și anunțe prezența.
N-a trebuit să văd, n-a trebuit să aud. Am stat toată noaptea în colțul meu și am știut exact ce se întâmplă afară. Trebuie să profit acum cât e liniște, trebuie să mă duc și să adun niște cataroaie. De la fereastra camerei mele voi înfăptui ceea ce mama natură a refuzat: selecția naturală. Trebuie s-o fac acum, e a doua zi, va începe devreme pentru ca apoi să mai urmeze una. Vă las. Am de scos niște plăcuțe de parchet, trebuie să dorm undeva, iar la suprafață e prea periculos.
Nu v-ați prins? Sunt zilele Severinului. Sunteți invitații mei!