Sunteți invitații mei!

E liniște. Chiar e liniște. Dar încă nu sunt sigur că pot aprinde lumina. Dacă însă nu s-a oprit de tot? Dacă doar au dat mai încet pentru a mă atrage să deschid geamul? Nu, riscul nu e o opțiune. Dar pot să arunc un ochi.

Las genunchii să-mi alunece de la piept, îmi dau seama că am picioarele amorțite. Pun palma dreaptă jos, mă sprijin și dau să mă ridic din colțul în care mi-am petrecut cea mai mare parte a nopții. Reușesc mai ușor decât bănuiam. Dacă aș fi fost la orele de educație fizică poate mi-aș fi adus aminte de cum se face pasul piticului. Mă mulțumesc doar să stau aplecat și mă îndrept spre geam. Mă prind cu mâinile de pervaz, sângele îmi inundă buricele degetelor în efortul de a mă ridica atât cât să văd afară. Chiar e liniște. Slavă Domnului!

Nici nu mai știu cum a început totul. Ba da. Dormeam. Era ora 20, cred. M-am trezit din cauza unui zgomot constant, neîntrerupt, cred că încerca să fie o melodie. Am început să mă foiesc, am încercat din răsputeri să țin de somn, să-l trag înapoi, mi-am înfipt degetele atât de tare în el încât nu am sesizat că am rămas cu pielea lui sub unghii. N-a vrut! În clipa în care și ultima fărâmă de somn a dispărut, am deschis ochii. Brusc. Atât de brusc încât au trecut 2 minute până să-mi pot trage pleoapele înapoi pentru a-mi limpezi orbitele. Mi-am dat seama ce se întâmplă. E acea perioadă din an.

Am sărit din pat și m-am îndreptat spre geam. L-am trântit cu putere și am rămas cu mâna pe mânerul din termopan. Șocat de ceea ce vedeam. Am avut dreptate. E acea perioadă din an. Pe strada din fața-mi, sute de oameni se aflau într-un continuu flux și reflux. Unii veneau, alții plecau. Cei care veneau erau veseli. Cei care plecau erau și mai veseli…aparent. Acel zgomot de mai devreme încă răsună în ciuda geamului dublu ce ne desparte. L-am și recunoscut: pușca și cureua lată. O lacrimă mi-a traversat fruntea în timp ce încercam să mă spânzur de… De ce pușca și cureaua lată?

Câteva ore mai târziu tot Severinul pare a fi în extaz. Extaz pe care și-l manifestă pe strada din fața geamului meu. Aceiași oameni care se plimbă de colo-colo, numai că de data asta au fluiere. Fluiere din alea de găseam în pungile cu pufuleți când eram mic. Toată lumea are fluiere. Și toată lumea fluieră. De ce? De ce fluieră toată lumea? Simt mințile cum îmi alunecă prin toate orificiile capului. O să ajung și eu să fluier. Trebuie să mă păstrez cu firea.

Orele trec, fluierele se întețesc, iar oamenii sunt înlocuiți de niște ființe cu corpuri gelatinoase. Pușca și cureaua lată le reamintește tuturor ce au fost odată. Se ciocnesc unii de alții, se înjură apoi se pupă. Ratații ce îi poți vedea zi de zi la birt sunt treptat înlocuiți de ratații mai tineri, jmecherii, pulifricii, gongoii. Ăștia niciodată nu se îmbată. Ei sunt doar…jmenari. Ființele de sex feminin încep să dispară din peisaj. Singurele rămase sunt niște baragladine care speră să scape de statutul de NF în noaptea asta. Se aud afară: sticle sparte, urlete, înjurături, amenințări, declarații de dragoste “fă, astă sară ejti a mea”, răgăituri, bășini, scutere, atv-uri, scârțăituri de roți, parbrize sparte, coaste rupte și pușca lată. Ah, și din când în când, niște girofaruri roș-albastre îmi inundă camera, împreună cu un pârț de ăla polițienesc, dacă știți cum fac mașinile când vor să-și anunțe prezența.

N-a trebuit să văd, n-a trebuit să aud. Am stat toată noaptea în colțul meu și am știut exact ce se întâmplă afară. Trebuie să profit acum cât e liniște, trebuie să mă duc și să adun niște cataroaie. De la fereastra camerei mele voi înfăptui ceea ce mama natură a refuzat: selecția naturală. Trebuie s-o fac acum, e a doua zi, va începe devreme pentru ca apoi să mai urmeze una. Vă las. Am de scos niște plăcuțe de parchet, trebuie să dorm undeva, iar la suprafață e prea periculos.

Nu v-ați prins? Sunt zilele Severinului. Sunteți invitații mei!