E liniște. Chiar e liniște. Dar încă nu
sunt sigur că pot aprinde lumina. Dacă însă nu s-a oprit de tot? Dacă
doar au dat mai încet pentru a mă atrage să deschid geamul? Nu, riscul
nu e o opțiune. Dar pot să arunc un ochi.
Las genunchii să-mi alunece de la piept,
îmi dau seama că am picioarele amorțite. Pun palma dreaptă jos, mă
sprijin și dau să mă ridic din colțul în care mi-am petrecut cea mai
mare parte a nopții. Reușesc mai ușor decât bănuiam. Dacă aș fi fost la
orele de educație fizică poate mi-aș fi adus aminte de cum se face pasul
piticului. Mă mulțumesc doar să stau aplecat și mă îndrept spre geam.
Mă prind cu mâinile de pervaz, sângele îmi inundă buricele degetelor în
efortul de a mă ridica atât cât să văd afară. Chiar e liniște. Slavă
Domnului!
Nici nu mai știu cum a început totul. Ba
da. Dormeam. Era ora 20, cred. M-am trezit din cauza unui zgomot
constant, neîntrerupt, cred că încerca să fie o melodie. Am început să
mă foiesc, am încercat din răsputeri să țin de somn, să-l trag înapoi,
mi-am înfipt degetele atât de tare în el încât nu am sesizat că am rămas
cu pielea lui sub unghii. N-a vrut! În clipa în care și ultima fărâmă
de somn a dispărut, am deschis ochii. Brusc. Atât de brusc încât au
trecut 2 minute până să-mi pot trage pleoapele înapoi pentru a-mi
limpezi orbitele. Mi-am dat seama ce se întâmplă. E acea perioadă din
an.
Am sărit din pat și m-am îndreptat spre
geam. L-am trântit cu putere și am rămas cu mâna pe mânerul din
termopan. Șocat de ceea ce vedeam. Am avut dreptate. E acea perioadă din
an. Pe strada din fața-mi, sute de oameni se aflau într-un continuu
flux și reflux. Unii veneau, alții plecau. Cei care veneau erau veseli.
Cei care plecau erau și mai veseli…aparent. Acel zgomot de mai devreme
încă răsună în ciuda geamului dublu ce ne desparte. L-am și recunoscut:
pușca și cureua lată. O lacrimă mi-a traversat fruntea în timp ce
încercam să mă spânzur de… De ce pușca și cureaua lată?
Câteva ore mai târziu tot Severinul pare
a fi în extaz. Extaz pe care și-l manifestă pe strada din fața geamului
meu. Aceiași oameni care se plimbă de colo-colo, numai că de data asta
au fluiere. Fluiere din alea de găseam în pungile cu pufuleți când eram
mic. Toată lumea are fluiere. Și toată lumea fluieră. De ce? De ce
fluieră toată lumea? Simt mințile cum îmi alunecă prin toate orificiile
capului. O să ajung și eu să fluier. Trebuie să mă păstrez cu firea.
Orele trec, fluierele se întețesc, iar
oamenii sunt înlocuiți de niște ființe cu corpuri gelatinoase. Pușca și
cureaua lată le reamintește tuturor ce au fost odată. Se ciocnesc unii
de alții, se înjură apoi se pupă. Ratații ce îi poți vedea zi de zi la
birt sunt treptat înlocuiți de ratații mai tineri, jmecherii,
pulifricii, gongoii. Ăștia niciodată nu se îmbată. Ei sunt doar…jmenari.
Ființele de sex feminin încep să dispară din peisaj. Singurele rămase
sunt niște baragladine care speră să scape de statutul de NF în noaptea
asta. Se aud afară: sticle sparte, urlete, înjurături, amenințări,
declarații de dragoste “fă, astă sară ejti a mea”, răgăituri, bășini,
scutere, atv-uri, scârțăituri de roți, parbrize sparte, coaste rupte și
pușca lată. Ah, și din când în când, niște girofaruri roș-albastre îmi
inundă camera, împreună cu un pârț de ăla polițienesc, dacă știți cum
fac mașinile când vor să-și anunțe prezența.
N-a trebuit să văd, n-a trebuit să aud.
Am stat toată noaptea în colțul meu și am știut exact ce se întâmplă
afară. Trebuie să profit acum cât e liniște, trebuie să mă duc și să
adun niște cataroaie. De la fereastra camerei mele voi înfăptui ceea ce
mama natură a refuzat: selecția naturală. Trebuie s-o fac acum, e a doua
zi, va începe devreme pentru ca apoi să mai urmeze una. Vă las. Am de
scos niște plăcuțe de parchet, trebuie să dorm undeva, iar la suprafață e
prea periculos.
Nu v-ați prins? Sunt zilele Severinului. Sunteți invitații mei!